update

din când în când mai prind un moment inspiraţional şi în faţa monitorului... dar care nu se manifestă cu acest post.

ACUM profit de o lipsă totală de concentrare, semn al unor probleme minore ce-mi răpesc multe ore de somn. şi profit pentru că am avut o zi agitată (BizCamp ediţia 3 e în plină desfăşurare, iar PRoud to Advertise se apropie cu paşi repezi) şi pentru că trebuie să învăţ pentru un test de mâine ...şi pentru că gândurile mele se îndreaptă către priorităţi şi poveşti creative (mult prea multe detalii sunt necesare pentru a înţelege la ce mă refer...dar nu contează...ideea se prinde: fac orice ca să amân parcusul unor materiale)

mi-am reorganizat ideile pe o pagină albă (ştiu că un copac a avut de suferit din cauza mea...dar scopul a fost nobil...si mă revanşez cât pot la capitolul "să avem mai multă grijă de lumea în care trăim") şi cam atât. Revin într-un moment mai liber (la capitolul "întâlnire cu timpul")

zi de martie

Bun...ma doare capul ingrozitor...stau si ma uit pe fereastra si vad cum ninge...si-mi doresc sa fiu unul din miile de fulgi

si ninge, ninge...nisoarea mieilor cum sigur ar spune bunica mea daca as fi alaturi de ea.
Nu merge sa scriu cu diacritice direct de la tastatura, prin urmare nu imi voi complica existenta astfel

tot ce as vrea ar fi sa ma aflu in cadere libera de la mii si mii de km inaltime. Sa privesc spre un haos in care traiesc acum, dar sa fiu in cadere libera...stiind ca am putea sa imi opresc caderea in orice moment si ca pot urma orice culoar imi doresc.

As risca... nu cred ca am nevoie in momentul asta de certitudinea ca m-as pierde in detalii si ca ar exista un deznodamant nefericit caderii. Sa simt un singur lucru si sa ma concentrez pe un singur lucru: calatoria mea in aer. Nimic mai mult, nimic mai putin.

Visul acestei calatorii aeriene se va spulbera de indata ce se va opri ninsoarea. Prin urmare: am fugit sa ma bucur de vreme (oricand si oricum s-ar prezenta ea, de haosul ei nu de al meu :)

Înainte de a fi prea târziu

Timpul nu stă în loc. Nu este interesat de problemele tale şi nu-i pasă nici de motivele care te fac fericit. Nu îi pasă că de foarte multe ori ai nevoie de un mic răgaz.

Dar stau şi mă întreb: răgaz pentru ce? să îţi atingi toate obiectivele stabilite când ai pornit la drum... ar fi un răspuns logic. Din cauza asta visezi constant:

Ø Că poţi să faci orice îţi propui

Ø Că poţi să ajungi până la cea mai îndepărtată şi strălucitoare stea

Ø Că nu există obstacole la care să te opreşti

şi multe alte minuni din astea ideale

Dar drumul e dificil. Nimeni nu are dreptul să-ţi năruie visele, iar dacă permiţi un astfel de caz, atunci eşti responsabil pentru starea proastă de spirit pe care o îmbrăţişezi.

Eşti înconjurat de oameni...şi din mulţimea asta găseşti măcar o persoană căreia să-i ceri un ajutor, un sfat, un gând bun...iar restul nu vor ştii decât să acuze, să profite de situaţii pentru beneficii propii

Mulţi te pot asculta, puţini te pot înţelege şi mult mai puţini încearcă să te ajute. Astea se pare că sunt regulile pe care oamenii le urmează. Trist şi nimic mai mult.

Între timp mai trebuie să te lupţi cu alte fantasme (până la urmă astea sunt cele care formează realitatea)... Te ghidezi după gândul că ...poate... „niciodată nu e prea târziu” şi îţi creezi iluzii, iar la un moment dat... când te îmbeţi cu puţin curaj... descoperi că s-ar putea să fie prea târziu.

Nu aştepta timpul, pentru că el nu o va face ;)

pe nerăsuflate

...mă înscriu într-un maraton al ideilor
uit de multe alte lucruri care se vor mai importante...chestii de moment în orice caz. Şi ajung să mă pierd în detalii... Cu fiecare idee construiesc mai întâi o cărare (cu pietricele gri aruncate ici colo şi....pentru că e iarnă...cu mii de fulgi care mai de care strălucitori în nuanţa lor de alb cu tentă de albastru).
Mă aventurez pe acest drum al ideilor şi ...
ajung la o răscruce. Mă opresc. Privesc în stânga şi în dreapta şi decid să continui pe drumul care îmi dă voie să construiesc în continuare (cel cu mai multe ori mai puţine detalii..care să fie oare??)

Mi se face sete, prin urmare ajung la un izvor. Mi se face dor, prin urmare mă îndrept spre punctul unde dorul dispare (când îi revăd pe cei dragi, când nu mă mai tem, când visele devin reale)
trec pe lângă zidul de care povesteam aici, îmi amintesc de "mai bun, mai puternic, mai înţelept.." ca aici. descopăr o lacrimă rătăcită, zâmbesc şi merg mai departe

îi întâlnesc pe pinguinii aceştia



ahhh şi sună telefonul...iar sunt în întârziere. Trebuie să alerg până la metrou din nou (cine ştie ce surprize mă mai aşteaptă azi).
Continui maratonul...mereu pe nerăsuflate :D \\tsouin-tsouin//